Știința politică pare a fi cea mai nefastă.
Cunoștiința politică vehiculează că e bine să fii un om informat, așa că mulți oameni cu mai mult sau mai puțin interes social consumă buletine de știri. Te poluezi cu cele mai enervante voci și alandala polemici, în mare parte. Cocoșul din fața casei mele e o adevărată mierlă pe lângă Mănăstire și promo-urile lui gâtuite parcă scoase de “După dealuri”. Te enervezi până în ora 8 cu niște probleme ce te determină să sari peste micul dejun și să plângi paranoic în stația de autobuz. Până ajungi la muncă, ești mai calm, te uiți în gol jumătate din zi. Te întrebi, “din pricina visului în care periculosul torționar de 88 ani mă schingiuia cu pumnul lui de fier și înjurăturile scăldate-n bale?” sau din cauza rectificării bugetare? Alcoolul se scumpește, dar vei plăti cu vreo 25 de bani mai puțin pe pâinea aia mucegăită. Evaziunea fiscală va fi combătută în rândul interlopilor agricoli, deci se va face dreptate și echilibru. Puterea sau opoziția sau legiunea a V-a te liniștesc cu măsurile lor de redresare a economiei, pe care tu silit trebuie să le înțelegi. Nu e nimeni de vină, îmi pare rău să zic. Așteptările crescute ale oamenilor sunt mai degrabă de blamat. Aceștia consideră politicienii oamenii care le rezolvă problemele, nu chiar cei care le crează posibilitățile de dezvoltare.
Nu e nimeni de arătat cu degetul. Teoria politică și adepții ei teoreticieni nu pot sta în picioare fără politici active, deși teoria și practica continuă clișeic să se contrazică. Adoptarea și îmbrățișarea unor poziții te fac fie prea de stânga, fie prea de dreapta. Când devii activ în aplicarea lor, nu faci altceva decât o echilibristică pe sfoara decizională, fără a mai judeca prin prisma unor reguli de guvernare. Arta guvernării în sine e un domeniu care nu cunoaște bareme normale de funcționare. Majoritatea regulilor întâlnite în arta conducerii mulțimilor devin inutilizabile odată cu schimbarea generațiilor de lideri. Asta dacă ai putea blama dinamica socială și grupurile de oameni care o cauzează.
Să nu ne pierdem cu firea și să considerăm că trăim cele mai de rahat timpuri. Știința guvernării nu funcționează și nu a reușit să funcționeze de-a lungul timpului decât după niște reguli sumar tradiționale legate de autoritate. Impulsurile și intuiția, mai bună sau mai rea, devin modalități de ghidare în cea mai puternică sferă decizională. Desigur, spontaneitatea și creativitatea sunt atribute standard ale unui lider charismatic, sau cool. Cool e noua formulă internațională de a defini carismaticul, un atribut ușor arhaic în orice teorie politică contemporană.
Tanto nomini nullum par elogium. Nici un elogiu pentru un asemenea nume, ar fi scris pe piatra funerară a unui băiat cu opinii la fel de defuncte, cum par acum în opinia majoritară a teoreticienilor. Machiavelli stă ca dovadă că poți fi un lider carismatic și un bărbat cool cam până după primul parastas. O să fie nevoie rapid de o nouă figură teoretică sau activă (da, chiar și liderii sunt înlocuibili). Curând, vechea figură emblematică va fi pusă sub lumina îndoielii, machiavelizată (că de-aici vorba), doar pentru a fi invocat peste generații și ulcele, în momente de lipsă totală de idei.
Fiecare artă e ciclică și reinventabilă, așa și politica. Curentele și ideologiile vor fi plăcute, admirate și poate chiar aplicate, deși la un moment dat, tot vor fi acuzate de eșec, egoism, populism, burghezie, dezinteres. Pentru a se reinventa, vârful piramidei trebuie să se uite constant la bază, și să danseze teoretic și aplicativ în jurul dorinței poporului. Poporul cântă și politicienii dansează, dictează vocea democratică. Doar că și dansul are sincroane, învârteli și răsturnări sociale, iar politicienii știu să dea din picioare, dar nu au ureche muzicală pentru întregi coregrafii.
Unde găsești liderul? De asta cică există știința politică. Ca să identifici în mulțimi și în grupuri omul cu cea mai mare influență. Cel care în cel mai utopic caz, tace și face, iar toți ceilalți fac ca el. Dacă avem o criză politică la nivel de fracțiuni politice, cam de aici vine. Care e liderul, pe cine ascultăm, cine are dreptate? Arta guvernării ar spune că un lider oportun este cel care deține atât influență, cât și autoritate. Știm toți cum e să repeți că lucrezi sub un șef mai prost ca tine. Deși poți spune tu sau pot oberva toți ceilalți că șeful tău e mai prost decât tine, el deține autoritatea. Poți fi tu plăcut și apreciat de restul colectivului, influența ta crescând de la zi la zi, dar nu deții autoritatea. Decizia nu îți aparține.
Poate că știința politică e nefastă. Iar cunoștiința politică te poate supraaglomera din când în când. Dar te poate ajută să înțelegi că nu trebuie să urli după responsabilitate, ci să ți-o asumi. În cele mai multe cazuri, responsabilitatea îți aduce mai multe dureri de cap, mai multe încruntături și mai puține ore de somn. Dacă săvârșești și aceste acte de sacrificiu, probabil că vei primi autoritatea sau vei putea să ți-o iei tot singur. Și de aici, drumul nu merge decât în jos. Vechii monarhi se temeau pentru tronul lor cu ocazia nașterii oricărui copil. Așa, orice tip de lider, în special unul puternic, conștientizează că tronul său de influență va fi într-o zi revendicat de un new entry cu perspective diferite de networking. Desigur, își poate dovedi abilitățile înnăscute, să servească ca mentor al unui viitor lider ales de el și să își sedimenteze puterea. Se poate.
Încearcă să cauți în muntele de informații și de fețe, ceva ce îți ridică sprânceana. Ceva ce îți deschide gura în timp ce asculți și privești (eventual amebele deodată). Uită-te și la tine și întreabă-te dacă poți face tot ce ți-ai propus. Dacă îți lansezi provocarea asta, poate ai stofă politică. Fie te înarmezi cu multă răbdare și încerci să judeci viața prin ideologii politice, fie dai o o lovitură de stat cu o bombă artizanală. Te motivezi spunând că ai nevoie de un boom de imagine.
Tanto elogia nullum par nomina, aș spune lângă piatra funerară a lui Machiavelli. Ofer elogii, îmi mănâncă multă răbdare să aflu cui.
